Scutul antirachetă şi armele viitorului
- By defencematters
Sistemul antirachetă de la Deveselu este doar una dintre capabilităţile necesare unei descurajări moderne, de secol XXI. Iată un subiect central pe agenda summitului NATO de la Varşovia. La 12 mai, Sistemul Terestru Aegis de apărare împotriva rachetelor balistice (AAMDS) a fost inaugurat la Deveselu. Care este mai exact rolul său? El are multe din […]
Sistemul antirachetă de la Deveselu este doar una dintre capabilităţile necesare unei descurajări moderne, de secol XXI. Iată un subiect central pe agenda summitului NATO de la Varşovia.
La 12 mai, Sistemul Terestru Aegis de apărare împotriva rachetelor balistice (AAMDS) a fost inaugurat la Deveselu. Care este mai exact rolul său? El are multe din aceleaşi componente utilizate pe mare, pe distrugătoarele şi crucişătoarele purtătoare de rachete, dar a fost modificat pentru a efectua misiuni de apărare anti-rachetă de pe uscat.
Baza de la Deveselu este parte integrantă din EPAA (Abordarea Europeană Adaptivă în Etape) concepută pentru a proteja aliaţii europeni din NATO şi forţele SUA dislocate în regiune împotriva ameninţărilor balistice din Orientul Mijlociu. Ameninţarea rachetelor balistice în regiune este în creştere, atât din perspectivă cantitativă cât şi calitativă, iar scopul EPAA este acela de a descuraja potenţialele ameninţări, în special cele care provin din Iran. În esenţă, EPAA este folosită în cazul în care descurajarea eşuează.
Operaţionalizarea scutului ridică mai multe întrebări dacă pornim de la ideea că raţiunea EPAA este aceea de a proteja împotriva ameninţărilor balistice din Orientul Mijlociu şi nu impotriva Rusiei. De exemplu, există unele îndoieli cu privire la fezabilitatea acestuia, deoarece eficienţa lui nu este 100%.
În timpul ceremoniei de la Deveselu l-am întrebat pe Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, cu privire la eficacitatea sa reală, dar şi cu privire la obligaţia ţărilor NATO de a contribui la îmbunătăţirea sistemului: „în primul rând trebuie spus că este cel mai avansat şi mai cuprinzător sistem de apărare anti-rachetă pe care îl putem avea. Este foarte sofisticat, este foarte avansat şi nu am mai văzut aşa ceva în lume. În al doilea rând îl dezvoltăm pentru că de multă vreme vedem proliferarea rachetelor balistice. Ţări care nu se află prea departe de NATO, sunt în plin proces de dezvoltare a propriilor sisteme de rachete balistice sau de achiziţionare a lor, astfel că, prin urmare, facem o investiţie pe termen lung în capacitatea de a apăra aliaţii NATO împotriva diverselor ameninţări balistice.“
Mai mult, un sistem de apărare anti-rachetă constituie „una dintre cele mai complexe operaţiuni tehnice. Este ca şi cum ai distruge un glonţ cu un alt glonţ. Vom determina printr-o serie întreagă de teste probabilitatea de distrugere dintr-o singură lovitură. În cazul în care probabilitatea este prea mică, vom trage de două ori. Noi estimăm că este un sistem extrem de eficient. Uneori este nevoie să lovim o singură dată, alteori de două ori”, a subliniat numărul doi din Pentagon, Robert Work .
În NATO, investiţiile în capacităţile de tip BMD nu reprezintă doar un efort exclusiv american, ci este unul comun aliat. Turcia găzduieşte un radar de avertizare timpurie, în Germania există centru de comandă şi control, iar Marea Britanie se află în curs de dezvoltare a unui radar care poate supraveghea o suprafaţă extinsă şi ajută la acoperirea ţărilor nordice, în timp ce Olanda şi Danemarca îşi consolidează propriile capacităţi. Această perspectivă extinsă demonstrează că Deveselu este doar un nod dintr-o reţea cu mai multe straturi. Pe scurt, după cum a subliniat şi Robert Work în cadrul conferinţei de presă de la Deveselu „acesta este un sistem de sisteme care protejează NATO şi de fiecare dată când este adăugat un nou partener, întregul sistem este îmbunătăţit şi procesul va continua in timp.“
Prin inaugurarea sistemului de la Deveselu, „Alianţa face ceea ce a fost proiectată să facă în urmă 67 de ani, de a apăra pe fiecare dintre cei 28 de aliaţi. Acest lucru este încorporat în articolul 5 din Tratatul de la Washington. Şi astăzi, articolul 5 este la fel de important ca şi în 1949“, a declarat ambasadorul SUA la NATO, Douglas Lute. Mesajul ceremoniei de la baza Deveselu este limpede: „începând de astăzi, NATO este mai sigur decât ieri.“
În căutarea armelor viitorului
Dar apărarea antirachetă reprezintă doar una dintre capabilităţile necesare unei descurajări de secol XXI. Deja se vorbeşte despre Varşovia ca despre un summit al descurajării. Problema fundamentală este aceea de a găsi opţiuni pentru credibilizarea sistemului de descurajare convenţională. Aşteptarea aliaţilor din Noua Europă este aceea că la Varşovia NATO va începe corectarea dezechilibrelor existente pe Flancul Estic. Dar descurajarea nu ţine doar de promisiunea de a proiecta forţe de reacţie rapidă (precum VJTF), de echipamente pre-dislocate sau despre desfăşurarea unei prezenţe terestre înaintate.
Istoria Alianţei ne arată că descurajarea s-a realizat prin investiţii în avantaje tehnologice care au schimbat regulile jocului şi care utilizate în formule operaţionale adecvate au transmis adversarilor mesajul că nu vor fi în măsură să domine un potenţial conflict. De exemplu, în anii ‘70/’80, investiţia în arme inteligente (precum muniţia ghidată de înaltă precizie) cumulată cu efectul lor demonstrativ pe câmpul de luptă au determinat o schimbare a percepţiei sovietice asupra echilibrului de putere în teatrul european. Iată elementele care i-au convins pe generalii ruşi că „nu-şi pot îndeplini obiectivele convenţionale ceea ce a redus probabilitatea de război în Europa“, după cum a subliniat recent Robert Work la Bruxelles. Acesta este motivul pentru care, în ultimii 2 ani, Pentagonul redescoperă o reţetă testată cu succes în timupul Războiului Rece, pentru a pune bazele a ceea ce se numeşte „a treia strategie de offset“. A devenit uzual ca în discursurile Secretarului american al Apărării, Ashton Carter, să se vorbească despre o „tranziţie strategică în curs desfăşurare“ cu elemente care consacră revenirea competiţiei între marile puteri. Este azimutul actual al Pentagonului, care îşi construieşte bugetul pe 2017 calibrându-l cu prioritate pe marii prădători ai sistemului internaţional. Noua realitate a forţat Washingtonul să-şi regândească priorităţile, să experimenteze şi să dezvolte formule de contracarare (offset) a capabilităţilor adversarului. Este poate una dintre cele mai importante lecţii ale Războiului Rece.
După ceremonia de la Deveselu, am discutat cu ambasadorul Statelor Unite la NATO, Douglas Lute, despre filozofia din spatele noii strategii de offset şi despre implicaţiile sale pentru NATO: „a treia strategie de offset, presupune în esenţă aprecierea că pentru a rămâne în faţa ameninţărilor emergente, Statele Unite şi NATO trebuie să gândească dincolo de orizont şi să imagineze tehnologiile de care vor avea nevoie. Tehnologia are nevoie de timp pentru a se dezvolta - robotica sau tehnologia IT de mâine – iar acest proces trebuie să-l începem astăzi azi. Este o lecţie pe care am învăţat-o în trecut. Am învăţat acest lucru în urmă cu cincizeci sau şaizeci de ani în timpul competiţiei nucleare. Am învăţat acest lucru în cazul muniţiei ghidate de înaltă precizie în urmă cu douăzeci sau treizeci de ani sau în cazul GPS-ului. Toate au fost tehnologii imaginate cu mult înainte să fie prezentate opiniei publice. Toată ideea din spatele strategiei de offset presupune să ne uităm dincolo de orizontul tehnologic de astăzi şi să imaginăm ce avem nevoie mâine.” Pentru NATO consecinţa devine aceea că „aliaţii trebuie să gândească şi ei dincolo de orizont investind nu doar în tehnologiile necesare astăzi ci şi în armele viitorului”.
În februarie, Ambasadorul Lute a explicat pe larg pentru Defence Matters rolul pe care strategiile de offset l-au jucat în istoria Alianţei: „de trei ori în istoria Alianţei, evoluţiile tehnologice au condus la transformari semnificative de strategie”. Mai întâi armele nucleare (anii ‘50), apoi bombele ghidate de înaltă precizie (anii ’70-‘80), iar acum ne aflăm foarte probabil în pragul unui nou moment de schimbare tehnologică. Astăzi variabila cheie ţine de ceea ce vedem în Kaliningrad şi Crimeea - ascensiunea capacităţilor anti-acces şi de interdicţie regională (A2/AD, în jargonul occidental) pe care Rusia le-a desfăşurat acolo. Efectul transformării acestor enclave în avanposturi anti-acces este profund. Credibilitatea modelului tradiţional de descurajare şi reasigurare al Alianţei pentru zonele de periferie, fundamentat în principal pe reacţie rapidă şi forţe expediţionare, este pusă sub semnul întrebării. Moscova poate închide culoarele de acces – terestre (precum aşa-numitul Pas Suwalki, fâşia teritorială care desparte Kaliningradul de Belarus şi statele baltice de restul Europei), maritime sau aeriene (de care Alianţa depinde pentru întărirea flancurilor). Mai mult, perdeaua densă de sisteme antinavă, rachete şi platfome sofisticate de apărare antiaeriană poate impune o zonă de excludere, într-un efort de extindere „a influenţei sale în spaţiul aerian si maritim internaţional.”
Pe acest fundal, interesul Pentagonului pentru o a treia strategie de offset, menită să ofere Americii şi NATO avantaje competitive decisive în armele şi conceptele operaţionale ale viitorului. Un exemplu sunt mini-dronele printate 3D desantate împotriva unui sistem anti-acces. Totodată, se vor investi miliarde în platforme bazate pe inteligenţă artificială. Toate acestea sunt considerate drept elemente esenţiale în modernizarea şi restaurarea capitalului de descurajare specific secolului 21.
